Greseli peste greseli...

E normal, lumea se supara, eu ma consum ca o flacara aprinsa, si ma sting. Nu ramane decat cenusa in urma, o cenusa neagra care se depune undeva in mine, si care ramane acolo parte dintr-un strat mare. Am gresit, greseala prosteasca, daca as avea tupeul pe care in consideri ca in am, acum n-as scrie aici, as incerca sa te sun, acum nu as sta pe ganduri ci as incerca sa te vrajesc cu vorbe ieftine care-mi provoaca greata. Stii doar ca nu cred in a 2-a sansa, asa sunt eu, poate ca intr-una din zilele astea o sa fac o prostie, o greseala probabil pe care n-am s-o regret. Am incercat sa las lucrurile sa vina de la sine, uite ce s-a intamplat, te-am suparat.
Am asteptat cateva zile un semn, am asteptat o privire, orice,  asa ca am considerat ca cel mai bine e sa te las cu prietenii tai, nu stiu cum se facea ca tot timpul cand ma uitam la tine, erai cu spatele, erai departe, dar atat de perfecta.

Un singur lucru iti spun, nu te merit, poate nu te merit inca, dar iti promit ca voi munci pentru tine de acum inainte, voi munci pana imi cad mainile si cand consideri tu ca e bine, atunci voi vedea ce-o sa fac.

Pana una alta ma retrag in coltul meu si imi vad de mizerabila mea viata, nu te mai supara pe mine, ma faci sa ma urasc mai mult...